Elyn Saks Povestea unei boli mintale -- văzută din interiorSunt o femeie cu schizofrenie cronică. Am petrecut sute de zile în spitale de psihiatrie. Aș fi putut să-mi petrec restul vieț ii într-un salon de spital, dar n-a fost să fie. De fapt, am reușit să rămân externată de aproape trei decenii, realizare de care sunt foarte mândră. Nu înseamnă că n-am rămas cu probleme psihice. După ce am absolvit Facultatea de Drept Yale și am obț inut primul job, psihanalistul meu din New Haven, Dr. White, m-a anunț at că urma să-și închidă cabinetul în trei luni, cu câț iva ani înainte de intenț ia mea de a pleca din New Haven. White mă ajutase enorm și gândul la plecarea lui m-a distrus. Prietenul meu cel mai bun, Steve, simț ind că se întâmpla ceva cumplit, a zburat la New Hampton să fie cu mine. Voi cita acum din scrierile mele: "I-am deschis ușa micului meu apartament. Steve mi-a povestit mai târziu, că niciun moment în care fusesem psihotică nu l-a pregătit pentru ce-a văzut în acea zi. De peste o săptămână abia dacă mâncasem. Eram numai piele și os. Umblam de parcă picioarele mi-erau din lemn. Faț a îmi părea o mască. Trăsesem toate perdelele din apartament, așa că în mijlocul zilei apartamentul era în beznă. Aerul era greu, iar camera un haos. Steve, fiind avocat și psihiatru, tratase mulț i pacienț i cu boli mintale grave, și până-n ziua de azi spune că eram mai rău decât orice văzuse. Bună, am spus, și m-am întors pe canapea, unde am rămas în tăcere câteva momente. "Mulț umesc că ai venit, Steve. Lume, cuvinte, voci fărâmiț ate. Spune ceasurilor să se oprească. E timpul. A sosit momentul." "White pleacă," a spus Steve sumbru. "Sunt împinsă în mormânt. Situaț ia e gravă," m-am văitat. Gravitaț ia mă trage în jos. Sunt speriată. Spune-le să plece." În tinereț e am fost în spital psihiatric de trei ori pentru perioade lungi de timp. Doctorii m-au diagnosticat cu schizofrenie cronică și prognoza lor era: "grav". În cel mai bun caz, mă vedeau trăind într-o clinică și muncind manual. Din fericire, n-am manifestat acea prognoză gravă. În schimb, sunt prof dr. docent în Drept, Psihologie și Psihiatrie la Institutul de Drept Gould de la USC, am mulț i prieteni apropiaț i și am un soț drag, Will, care-i aici cu noi azi. (Aplauze) Mulț umesc! El e sigur starul show-ului meu. Doresc să vă spun cum s-a întâmplat și, de asemenea, să descriu experienț a mea de a fi psihotică. Subliniez, experienț a mea, pentru că toț i devenim psihotici în felul nostru. Să începem cu definiț ia schizofreniei. Schizofrenia e o boală a creierului. Trăsătura esenț ială e psihoza, sau lipsa contactului cu realitatea. Închipuirile maniace și halucinaț iile sunt specifice bolii. Închipuirile sunt convingeri fixe și false care nu răspund la dovezi, iar halucinaț iile sunt experienț e senzoriale false. De ex., când sunt psihotică am adesea convingerea că am ucis sute și mii de oameni cu gândurile mele. Uneori am impresia că explozii nucleare sunt pe cale să se declanșeze în creierul meu. Ocazional, am halucinaț ii. Odată mam întors și am văzut un om cu un cuț it în aer. Imaginaț i-vă un coșmar în timp ce ești treaz. Adesea, vorbirea și gândurile devin dezordonate până la incoerenț ă. Asocieri dezlânate cauzează alăturări de cuvinte ce sună asemănător, dar fără logică, cuvintele se învălmășesc într-un "ghiveci de cuvinte." Contrar credinț ei multor oameni, schizofrenia nu e același lucru cu personalitatea multiplă sau identitatea disociativă. Mintea schizofrenică nu e dedublată, ci zdruncinată. Toț i aț i văzut o persoană fără adăpost, neîngrijită, poate subnutrită, stând în faț a unei clădiri de birouri bolborosind de una singură sau urlând. Această persoană are probabil schizofrenie. Dar schizofrenia se manifestă într-o diversitate de statusuri socio-economice, și există oameni bolnavi care sunt specialiști cu responsabilităț i majore. Acum câț iva ani am hotărât să-mi scriu trăirile în jurnalul personal, și vreau să împărtășesc cu voi perspectiva văzută din interior. Următorul episod s-a petrecut în a 7-a săptămână, semestrul I, anul I la Yale Law School. Citez din jurnalul meu: Stabilisem o întâlnire cu doi colegi, Rebel și Val, la biblioteca universităț ii vineri seara, să lucrăm la tema de casă împreună. N-a trecut mult până când am început să vorbesc aiurea. "Memoriile sunt pedepse divine", i-am informat. "Fac anumite însemne. Însemnele sunt pe cap. Pat spunea asta. Aț i ucis pe cineva?" Rebel și Val s-au uitat la mine ca și cum ei sau eu fuseserăm stropiț i peste faț ă cu apă rece. "Despre ce vorbești, Elyn?" "Oh, știț i voi, ca de obicei. Cine-i ce, ce e cine, rai și iad. Hai să urcăm pe acoperiș. E suprafaț ă plană. Nu-i periculos." Rabel și Val m-au întrebat ce mă apucase. "Asta-s eu", i-am anunț at, fâlfâindu-mi mâinile deasupra capului. Mai târziu, în acea seară de vineri, pe acoperișul Institutului de Drept am început să cânt, și încă foarte tare. "Veniț i în tufiș în Florida la apus. Vreț i să dansaț i?" "Ai luat droguri?" m-a întrebat unul. "Droguri? Eu? Nici vorbă, niciun drog. Veniț i în tufiș în Florida la apus, unde sunt lămâi, unde se fac demoni." "Mă sperii", a spus unul dintre ei. Rebel și Val s-au întors în bibliotecă. Am dat din umeri și i-am urmat. Înăuntru mi-am întrebat colegii dacă și lor le ț opăiau cuvintele în jurul proceselor ca și mie. "Cred că cineva mi-a infiltrat copiile proceselor mele", am spus. "Trebuie să procesez încheietura. Nu cred în încheieturi dar ele ne ț in corpul într-o bucată." -- E un exemplu de asociere deșirată. "În final, m-am întors în camera mea la cămin, și odată ajunsă, nu m-am putut liniști. Capul mi-era prea plin de zgomot, prea plin de portocali și teme de Drept pe care nu le puteam scrie și omoruri în masă de care știam că sunt vinovată. Stând pe pat, mă legănam în sus și-n jos, gemând de frică și izolare." Acest episod a dus la prima mea spitalizare în America. Mai avusesem două în Anglia. Continui din însemnările mele: "A doua zi dimineaț ă m-am dus la biroul profesorului meu să solicit o extensie pentru memorandum și am început să bolborosesc incoerent, la fel ca în seara precedentă. În final, m-a dus la camera de urgenț ă. Acolo, cineva, doctorul, și echipa lui de cretini s-au năpustit, m-au ridicat în aer și m-au trântit pe un pat de metal cu atâta forț ă c-am văzut stele. Apoi miau legat picioarele și braț ele de patul de metal cu curele groase de piele. Un sunet a ieșit din gura mea pe care nu-l mai auzisem: jumătate geamăt, jumătate răcnet, deloc uman și plin de groază. Apoi sunetul a reapărut, din adâncul măruntaielor, scrijelindu-mi gâtlejul. Incidentul a dus la spitalizare împotriva voinț ei mele. Un motiv pe care doctorii l-au invocat pentru spitalizarea fără acord a fost: "grav incapacitată". Ca să-și susț ină punctul de vedere, au scris în fișă: "incapabilă să-și facă temele la Yale Law School." Oare ce-a spus asta despre restul din New Haven? (Râsete) În următorul an am petrecut cinci luni în spitalul de psihiatrie. Uneori mă ț ineau 20 de ore în cămașă de forț ă, cu braț ele și picioarele imobilizate cu o plasă legată strâns peste piept. N-am lovit, n-am rănit niciodată pe nimeni. N-am ameninț at niciodată pe nimeni. Dacă n-aț i fost încătușaț i niciodată, poate credeț i că e o experienț ă benignă. Nu-i deloc benignă. În fiecare săptămână în SUA, 1-3 oameni mor în cămașa de forț ă. Se sugrumă, își înghit voma, se sufocă, fac atac de cord. E neclar dacă încătușarea fizică salvează vieț i sau costă vieț i. Când mă pregăteam să scriu un articol studenț esc în jurnalul Yale Law despre constrângerea fizică, am consultat un profesor eminent în Drept care era și psihiatru. A fost de acord că legarea în cămașă de forț ă era umilitoare, dureroasă și terifiantă. S-a uitat la mine cunoscător și a zis: "Elyn, n-ai avea cum să-nț elegi: acei oameni sunt psihotici. Sunt diferiț i de tine și de mine. Ei nu percep încătușarea ca noi." N-am avut curajul să-i spun în acel moment: nu, nu suntem așa diferiț i de el. Nu ne place să suferim legaț i de pat ore în șir mai mult decât iar plăcea lui. De fapt, până recent, sunt sigură că unii și acum susț in că încătușarea ajută pacienț ii psihotici să se simtă în siguranț ă. Niciodată n-am întâlnit vreun pacient psihotic care să fie de acord. Azi pot spune că susț in psihiatria, dar sunt împotriva forț ei. Forț a nu e eficientă ca tratament, iar folosirea ei e un act cumplit împotriva cuiva cu o boală cumplită. În cele din urmă am venit în Los Angeles să predau la Facultatea de Drept la USC. Ani la rând m-am opus medicaț iei, făcând eforturi uriașe să nu le iau. Simț eam că dacă aș funcț iona fără medicamente aș putea dovedi că, la urma urmei, nu eram bolnavă psihic, ci era o greșeală groaznică. Motto-ul meu era: mai puț ine medicamente, mai puț ine deficienț e. Psihanalistul meu din L.A., Dr. Kaplan insista să-mi iau medicaț ia și să-mi văd de viaț ă, dar am decis să mai fac o ultimă încercare în timpul facultăț ii. Citez din text: "Am început reducerea medicaț iei și în scurt timp am simț it efectele. Întorcându-mă dintr-o excursie la Oxford, m-am dus direct la Dr. Kaplan, m-am prăbușit în colț ul cabinetului, mi-am acoperit faț a și am început să tremur. În jur simț eam ființ e malefice cu pumnale. Mă tăiau în felii subț iri sau mă făceau să înghit cărbuni aprinși. Kaplan a descris ulterior că 'mă zvârcoleam în agonie'. Chiar și în această stare, descrisă de el ca psihoză acută gravă, am refuzat să iau medicamente. Misiunea nu era îndeplinită. Imediat după consultaț ia la Kaplan, m-am dus la Dr. Marder, un expert în schizofrenie care îmi urmărea efectele secundare de la medicamente. El avea impresia că aveam o boală psihică ușoară. În biroul lui, m-am așezat pe canapea, m-am chircit și am început să delirez. "Explozii în cap și oameni care ucid. E OK dacă-ț i distrug complet cabinetul?" "Trebuie să pleci dacă simț i că-ț i vine să faci asta", a spus Dr. Marder. "OK. Foc pe gheaț ă. Spune-le să nu mă ucidă. Să nu mă ucidă. Cu ce-am greșit? Sute de mii de gânduri, interdicț ie." "Elyn, crezi că ești un pericol pentru tine sau pentru alț ii? Cred că trebuie să fii în spital. Pot să-ț i fac internarea imediat, poate fi făcută discret." "Ha, ha, ha. Sugerezi să mă internezi? Spitalele sunt rele, sunt nebune, sunt triste. Trebuie stat departe. Sunt Dumnezeu, sau am fost." La acest rând în text, soț ul meu a notat pe margine: Ai renunț at tu sau te-au concediat? (Râsete) Ai renunț at tu sau te-au concediat? (Râsete) "Dau viaț ă și iau viaț ă. Iartă-mă, căci nu știu ce fac."' În cele din urmă am izbucnit în plâns în faț a prietenilor și toț i m-au convins să iau medicamente. Nu mai puteam nega adevărul și nu-l puteam schimba. Zidul care mă susț inuse, Elyn, Professor Saks, separată de acea femeie bolnavă, spitalizată cu ani în urmă, era strivit la pământ, în ruine. Totul despre această boală spune că n-ar trebui să fiu aici. Dar sunt. și sunt pentru trei motive: În primul rând, am avut un tratament de excepț ie. De 4-5 ori pe săptămână, psihoterapie, timp de zeci de ani și medicaț ie excelentă. În al doilea rând, am mulț i membri ai familiei care îmi cunosc boala. Aceste relaț ii au dat vieț ii mele sens și profunzime, și m-au ajutat să navighez prin viaț ă în faț a simptomelor. În al treilea rând, am un loc de muncă extrem de înț elegător, la Institutul de Drept de la USC. Acest loc nu numai că îmi acceptă situaț ia dar efectiv mă ajută. E, de asemenea, un loc stimulator intelectual. Ocupându-mi mintea cu probleme complexe a fost cea mai bună, mai puternică, mai de încredere defensivă împotriva bolii. Cu tot suportul: tratament excelent, familie și prieteni minunaț i, un loc de muncă ce m-a sprijinit, nu am făcut publică boala mea decât relativ recent, pentru că stigma bolii psihice e atât de puternică încât nu m-am simț it în siguranț ă ca lumea să știe. Vă rog ț ineț i minte asta: Nu există schizofrenici. Există persoane cu schizofrenie, pot fi soț ul, soț ia, copilul, vecinul, prietenul sau colegul vostru. Voi împărtăși ultimele gânduri. Trebuie să investim mai mult în cercetarea și tratamentul bolilor psihice. Cu cât le înț elegem mai bine, cu atât le putem trata mai bine, și putem oferi oamenilor îngrijire mai bună fără să folosim forț a. De asemenea, trebuie să încetăm să-i învinovăț im pe bolnavii mintali. E o tragedie naț ională scandaloasă că închisoarea din L.A. County e cea mai mare facilitate psihiatrică din SUA. Închisorile americane sunt pline cu oameni cu boli mintale grave din care mulț i sunt acolo pentru că n-au primit tratament adecvat. Cu ușurinț ă puteam fi eu însămi acolo sau pe stradă. Un mesaj pentru industria de divertisment și presă: Aț i făcut treabă bună combătând stigma și prejudecăț ile de tot felul. Vă rugăm, continuaț i să ne arătaț i personaje în filme, în piese, în reviste, care suferă de boli mintale grave. Prezentaț i-i cu înț elegere, cu toată bogăț ia și profunzimea trăirii lor ca oameni, și nu ca diagnosticuri. De curând un prieten a ridicat o întrebare: Dacă ar exista o pilulă care m-ar vindeca instantaneu, aș lua-o? Poetul Rainer Maria Rilke a refuzat psihoanaliza spunând, "Nu-mi alunga diavolii, pentru că ar putea fugi și îngerii." Psihoza mea, pe de altă parte, e un coșmar în care diavolii sunt așa cumpliț i încât toț i îngerii au fugit deja. Deci, aș lua pastila? Într-o clipită! Iar cu asta, nu doresc să se creadă că regret viaț a pe care aș fi avut-o dacă n-aș fi fost bolnavă, nici nu doresc mila nimănui. Ce doresc mai degrabă să spun e că umanitatea pe care o împărtășim e mai importantă decât boala pe care poate nu. Ce vrem noi, cei ce suferim de boli mintale, e ceea ce vrea fiecare: în cuvintele lui Sigmund Freud, "să muncim și să iubim". Mulț umesc! (Aplauze) Mulț umesc. Sunteț i foarte amabili.